Don't Love Me

Numele meu este Kelly.
Când m-am mutat în Falls alături de familia mea, acum un an, nu credeam că voi avea parte de întâmplări atât de neobişnuite. Până la urmă ce mare descoperire aş fi putut face într-un orăşel din munţi, la kilometrii depărtare de civilizaţie? Ei bine, proverbul nu judeca o carte după copertă, s-a aplicat şi în cazul meu. Am descoperit că Falls era un oraş învăluit în mister şi legende, şi cel mai uimitor lucru a fost întâlnirea cu familia Hamilton. Care nu este o familie propriu-zisă.
Deşi locuitorii oraşului erau convinşi că Helen, Judy şi Taylor sunt copii lui Klaus, a cărui soţie ar fi murit în urmă cu câţiva ani într-un accident de maşină, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Singurul lucru care îi lega era Klaus şi faptul că toţi erau vampiri. La început m-am împrietenit cu Taylor şi astfel m-am apropiat mai mult de ei. Dar eram conştientă că ascundeau ceva, în ciuda faptului că erau foarte iubiţi în oraş, şi doream să aflu.
Într-o noapte, după ce am luat cina la ei acasă, m-am întors şi i-am urmărit până în pădure. Am stat ascunsă în tufişuri şi i-am urmărit cum se hrănesc cu sângele unor animale vânate. Deşi experienţa mi-a întors stomacul pe dos, am trecut peste asta, deoarece eu i-am văzut cum erau cu adevărat, nişte oameni minunaţi, blestemaţi să se hrănească cu sânge şi să trăiască veşnic.
Onoarea de a fi una dintre puţinii oameni din lume care ştiu despre vampiri, m-a determinat să continui să fiu cea mai bună prietenă a lor, deşi nu îi eram tocmai simpatică lui Helen. Nu a fost dificil să stau cu ei, făceam lucruri absolut normale şi Klaus ştia foarte bine cum să-i ţină în frâu. Problemele au început mult mai târziu.

1.

Prima zi de şcoală după o lungă vacanţă, timp în care nu am dat de loc ochii cu familia Hamilton. Am fost plecată la ferma bunicilor mei, unde muncile agricole s-au ţinut în lanţ. Am vorbit cu ei de câteva ori la telefon şi pe MSN, dar îmi lipsea să le văd chipurile senine şi ochii aceia pătrunzători pe care doar vampirii îi pot avea.
Tata a plecat ca de obicei foarte devreme la slujbă, mama a pregătit micul dejun pentru mine şi sora mea mai mică de opt ani, Sophie. Mda, lucrurile au revenit la normal. Dar eram totuşi încercată de o presimţire rea. Ce ar fi putut decurge rău? Încercam să mă conving pe mine însumi că totul va fi bine, dar nu reuşeam. Aveam un nod în stomac şi doar privind mâncarea din farfuria mea simţeam că vreau să leşin. Mâna în care ţineam lingura cu cereale îmi tremura.
- Kelly, draga mea, eşti bine? am auzit glasul mamei.
- Da, mamă, sunt bine. Dar nu îmi este foame, aş putea să plec?
M-am ridicat de la masă, mi-am aruncat ghiozdanul în spate şi am zbughit-o pe uşă afară. Aveam nevoie de aer proaspăt altfel cu siguranţă aş fi leşinat. Pe parcursul drumului spre şcoală începusem încet-încet să îmi revin. Apoi când în faţa mea a început să se înalţe clădirea impunătoare şi veche a şcolii, genunchii mi s-au înmuiat din nou. Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul.
- Kelly! m-a strigat o voce masculină şi cineva m-a prins de braţ.
M-am răsucit pe călcâie şi i-am văzut pe Taylor şi Judy în spatele meu, zâmbindu-i larg cu dinţii lor perfecţi. Nu m-am putut abţine şi i-am îmbrăţişat. Îmi fusese aşa de dor de ei! Peste umărul lui Judy am văzut-o pe Helen îndreptându-se spre grupul ei „popular”. Helen nu mă suporta absolut deloc, după cum am mai spus. Nu ştiam care era povestea ei, cine fusese înainte să moară, dar presupun că cineva destul de important, din moment ce se considera mai bună decât toţi ceilalţi.
- Deci, cum a fost în vacanţă, prieteni? i-am întrebat.
- Pfai! Am mers într-o excursie cu Klaus la nişte locuri sacre de-ale vampirilor, oftă Judy.
Taylor îi aruncă o privire disperată şi mimă din buze „Taci!”. Speram ca nimeni să nu o fi auzit pe Judy rostind cuvântul „vampiri”. Din câte înţelesesem, Helen preferase să-şi petreacă timpul alături de Carol, din echipa de majorete.
- Klaus spune că este bine să interacţionăm cât mai mult cu oamenii, dar eu sunt de părere că Helen doreşte să ne părăsească, ne-a explicat Taylor în timp ce stăteam tolăniţi sub salcâm, locul nostru preferat din curtea şcolii.
Judy suflă într-o păpădie şi dădu din cap aprobator. Nici eu nu consideram că este bine pentru Helen să îşi părăsească familia, oamenii i-ar fi putut afla secretul şi apoi să o închidă şi să o ucidă. M-am înfiorat doar la acest gând. Nu o consideram pe Helen o ameninţare, deşi ea chiar mă ura. Uitasem complet că nu mai era un om, şi asta fusese o mare greşeală.
Câteva minute mai târziu, clopoţelul şcolii a început să sune şi toţi ne-am îndreptat spre intrare. Greaţa trecuse, credeam că totul s-a rezolvat dar atunci...
Am văzut-o.
Înaltă, cu pielea albă, păr blond deschis revărsândui-se pe umeri, îmbrăcată cu o cămaşă transparentă. S-a întors spre mine şi m-a privit cu ochii săi albaştrii glaciali. Am rămas nemişcata, pentru câteva clipe inima mea se oprise. În jurul ei, toţi ceilalţi deveniseră doar nişte nori de ceaţă. Mi-a zâmbit, s-a răsucit pe călcâie şi a plecat.
Totul a revenit la normal şi am auzit-o pe Judy spunându-mi numele.